"Vămile cireşului":
"În fiecare seară mă pândeşte şi nici acum nu-mi dau seama dacă sînt copil sau bătrân, dacă mai poţi spune că eşti copil sau bătrân cînd îţi aşezi capul pe-o pernă şi pînza îţi sună în scoica urechii asemenea unei table zincate şi nesfîrşite, peste întinderea căreia aleargă pocnind din copite un cal în doi peri şi tata îl vinde cuiva nevăzut da'n fiecare noapte calul se-ntoarce pocnind din copite pe suprafaţa imensă de tablă zincată peste care tot fug speriat de pocnetul copitelor şi-n fiecare noapte cad în genunchi şi genunchiul meu rănit sloboade un fir de sînge albastru - aşa e sîngele nostru în somn?"
Încerc să nu pun atât de mult suflet şi să rămân doar cu o amintire frumoasă şi-ncerc să mă gândesc, dar totuşi in van, că poate lucrurile se repetă..
Mă întreb câteodată de ce am refuzat să mă mut în Anglia atunci cand am avut ocazia şi de ce şi a doua oară am făcut la fel..
Nu vreţi să mă mai întrebaţi o dată?
Trecând peste toate sentimentele mele de părere de rău care mă macină pe dinauntru, am să încerc să-mi adun amintirile şi sa descriu in două-trei cuvinte ca să vedeţi ce am văzut eu..
Nu pot şi nici nu cred că vreau sa fac nişte descrieri scoase din poveşti, pentru că pur si simplu cuvintele frumoase şi de umplutură nu-şi au rostul.
De ce să spun că era intr-o zi frumoasă de vară o fată care calatorea cu avionul din simpla şi frumoasa Anglie spre calduroasa şi magica Ibiza,şi spre mirarea ei a vazut cel mai minunat si mai portocaliu apus de soare din intreaga ei mică şi frumoasă viaţă , când pot spune doar atât: nu cred că am mai văzut vreodată aşa ceva.
Atat de natural, şi care pur şi simplu iţi taie respiraţia. Când stai cu capul rezemat de geamul avionului, si simţi cum ceva iţi încălzeşte incet obrazul drept, şi pur si simplu vezi un semicerc conturat de o dâră groasa de curcubeu care se prelungeşte cu razele portocalii ale soarelui este tot ceea ce iţi trebuie. Ai vrea cu toata inima să păstrezi momentul imprimat in mintea ta pentru totdeauna.
Am doar cuvinte şi nu mă simt in stare să dezvolt propoziţii din care să se înţeleagă ceva.
Cum aş putea sa fac o propoziţie din cuvintele : mare, costum de baie turcoaz, şlap, săpun şi păr blond?
Cum?
În schimb aş putea spune: 3 tipi, o narghilea, cluburi, pub-uri, oameni, petreceri de noapte, poker, jocuri de noroc, plajă, nisip, degete, baie la miezul nopţii, peşti de mediterană, apă în plămâni, piscină, brăţări, lanţuri, "together forever", îmbrăţişări ascunse şi sărituri -nu săruturi- în apă, panaramă, cărţi, muzică, indieni, boală, priviri pe furiş, salutul de bună dimineaţa cu frumuşelul ăla blond pe care nici nu-l cunoşteam, poze, aer şi mai presus de toate - viaţă.
Viaţă cu adevărat. Plămâni plini şi minte limpede. Tot ce ai nevoie. Nimic mai mult sau mai puţin.
Aş pleca de-aici cu prima ocazie. Oameniii de acolo, cei pe care îi cunosc şi cei pe care va urma sa îi întâlnesc, totul îmi face cu ochiul. Mă cheamă.
Altfel de locuri, altfel de viaţă, diferenţe.
Dar e un singur lucru pentru care aş întoarce capul spre ţara asta deja pierdută.
Amalia.
De ce?
Nu ştiu. Nu există cuvinte pe care să le înşir aici ca să spun de ce m-aş întoarce din orice loc pentru ea.
Poate doar pentru ca nu am mai cunoscut persoane ca ea.
Sunt prieteni cărora le pierzi urma dacă se opreşte lumina. Sau dacă dispare internetul. Prietenii de la centrele de joacă virtuală, unde mi-am bagat doar nasul şi iată că am rămas să mă uit. Mi-a dat şi mie un oarecare o leapşă, o lopăţică, un comentariu, hai de te joacă cu mine! Ba cu mine!
Nimeni nu ridică două degete. Se îndrăzneşte, se rup cu sârg intimităţile, se arată: pe sine, cu degetele, cu limba, plăcerile, durerile, ceilalţi. Ceilalţi sunt prietenii care (zău că se întâmplă!) nu au, nu vor şi nu stau pe nicio bancă pixelată din locul de joacă virtual, unde e aşa de plăcut şi igienic. Nu-i interesează. Vor altceva. Ei ştiu când răsare şi apune soarele, când e varătoamnaiarnafrigcaldfrumos afară, fără free access la share thoughts.
Ea e mică şi specială şi nu ştii cum să găseşti cuvinte s-o descrii.
Eşti în stare să faci totul pentru ea. Şi nu eu spun asta. Ceilalţi o fac.
Nu am nici pic de inspiraţie dar am promis că fac o postare.
Cum să nu iubeşti o persoană căreia chiar i-a fost dor de tine, care urăşte Anglia pentru simplul fapt că "îi fură prietena de lângă ea", care ar face multe lucruri ca să iţi demonstreze că tu chiar însemni ceva pentru ea şi o multime de alte chestii..
Uite ce am inventat. Stii discutia noastra despre babe.
Balonase de sapun cu miros de zmeura se ridica putin deasupra apei si se sparg fara zgomot.
Un moment perfect de relaxare. Sau poate doar de evadare.
Apas 'play' si piesa ascultata astazi de mult prea multe ori, incepe din nou.
Oglinda iar este aburita si eu iar scriu aceleasi cuvinte pe ea. Oare daca mi-ar fi pastrat toate insemnarile, cum ar fi aratat?
"Te iubesc"
si aburul incepe sa se aseze peste declaratia mea.
Evident, apa este mult prea fierbinte. Dar nu prea mai conteaza acum.
Oare unde am gresit? Cand am inceput sa scap din mana sentimentele mele? Oare de ce trebuia sa se intample asa, sau de ce acum? Pur si simplu de ce.
De fapt lamentarile astea nu-si au locul. Am si eu partea mea de vina si nu este putina. Si de fapt, eu nu plang pentru faptele noastre ci pentru dezamagirea propriului meu ideal. Am crezut din nou in doua cuvinte care de fapt...stiam...sau cel putin...stiusem candva, ca nu sunt adevarate. Am crezut asa cum de mult nu mai crezusem in nimic.
-Dar nu draga. Totul se duce naibii, totul se distruge, si noi doua o sa imbatranim fara sa mai iubim pe nimeni. Noi doua o sa imbatranim impreuna! Asculta ce iti spun, daca vrei iti poti lua o pisica! am zis eu, o baba de 67 de ani, fara sot, fara absolut nimeni, care inca plange dupa o poveste de dragoste de mult trecuta.
-Da, da. O sa imbatranim impreuna. Ce sa mai imbatranim ca si-asa avem deja 67 de ani si ia ghici: SUNTEM DOUA BABE. Nici macar nu merge ca in bancul ala cu ferentari si titan. Hm...Vreau şamponul, zise Amalia, o alta baba de 67 de ani care insista, ca numele ei sa fie scris cu 'Y' in loc de 'I'.
Nu ca pe vremuri.
-Maaa tu sa nu ma faci pe mine baba. Eu am 67 de ani. Am toata viata inainte, am zis eu.
-Hai mai scuteste-ma. Ti-am explicat de nu stiu cate ori ca noi doua o sa murim intr-o zi. Si ziua aia se apropie! Nu mai ai 15 ani, Katie! Doar pentru ca nu te-a luat nimeni de nevasta nu inseamna ca nu ai avut si tu aventurile tale.
-Aha.
-Eeee stii ceva?! M-am saturat sa te tot consolez. Pe bune. Macar daca erai alcoolica stiam o treaba. Iti inecai si tu amarul cu ceva. Da' de baut vad ca te-ai lasat. Eheee ce le mai beam noi cand eram tinere. Baba nebuna ce esti! Tot ce stii sa faci e sa iti plangi de mila! a tipat Amalia la mine.
-Da...da...bine...n-are nimic, am mormait eu, neavand chef sa isc vreo cearta.
Cele doua prietene de cand lumea incep sa se estompeze si eu deschid ochii privind tavanul baii. Clipesc de cateva ori ca sa treaca usturimea provocata de spuma de baie. Incep sa rad. "Ha ha ha eu si Amalia sigur n-o sa ajungem asa!" Dar de fapt...cine stie?
Cine stie ce se va intampla maine?
Maine ne vom intoarce sau vom porni mai departe pe acelasi drum sau poate pe drumuri distincte.
Maine...maine...maine prezinta atat de multe optiuni!
Maine voi fi cu o zi mai batrana. Si tot maine voi fi putin mai puternica decat azi. Poate maine nu voi plange deloc. Poate maine chiar si soarele va rasari.
Maine...
Oare cum va fi?
Si totusi uite cum vreau sa ma impart in doua si n-am cum..
