Am fost azi, la fel ca şi majoritatea oamenilor din oraşul ăsta mic şi de toată jena, sa văd cum măreţul Trotuş îşi întinde braţele peste tot, şi stă să ne mănânce.
Da, nu avem ce face când natura îşi cere ce-i al ei înapoi. Stăm şi ne uităm cu ochii mari, minunându-ne şi pronunţând Numele Domnului din minut în minut. Ce rost are?! Explicaţi-mi oameni buni, că eu nu înţeleg.
Nu facem nimic până acum, şi, în ultima clipă, facem mare caz.
Dar un singur lucru îmi înmoaie inima.
Nu, nu e un câine cu piciorul rupt ce se chinuie să treacă apa, nu e nici Bumi, care, murdar cum e, tremură şi el de teama. Ci sunt bătrânii care privesc în gol, amintindu-şi toată viaţa lor in locurile unde acum apa macină, inghite şi curăţă tot. În momente ca acestea, n-ai ce să faci, n-ai la cine să ţipi, pe cine să dai vina de necazul tău. Şi asta-mi place. Acum n-ai cum să fii prefăcut.
Şi-am fost la măreţul nostru pod de fier.. 1 metru şi apa îl atinge.
Şi-atunci...
Atunci apa îmi va îneca toate amintirile..
Atunci voi renunţa la tot. La speranţă, la încredere în sine, la tine, la tot ce înseamnă eu.
Dar apa tocmai se izbea puternic de ţărmul de lângă picioarele mele..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu