Amintiri uitate..

Care eu?
Care tu ?

Daca pe mine nu ma mai tii minte, totusi, macar prin ochii mei iti mai poti aminti cine esti? Macar cine obisnuiai sa fii?

Ce pot face ?! Nimic, nici daca ar fi posibil mai mult de atat sa-mi doresc sa pot; nu ma vei lasa niciodata sa fiu mai mult decat atat, adica deloc,

iar daca nu te-ai mai subaprecia nu ai mai fi tu, ar insemna sa ma asculti, sa iti faci un bine sau nu, ar insemna sa o iei de la zero (?).


Ma uimeste totusi usurinta cu care ne uiti amintirile, cum ma lasi sa stau neajutorata intre tot ce pentru tine s-a sters de mult,

dar imi place sa ma complic, imi place sa imi asum raspunderea dublu, pentru tot ce-mi faci, ce-ti fac, pentru tot ce uiti iar mie imi ramane fixat in minte.

Imi place sa te acuz, sa te judec si sa-ti explic ce simt, imi place sa te supar sau sa te fac sa zambesti, sa-ti spun ca te iubesc, in speranta ca vei intelege,

imi place momentul de reset in care imi dau seama ca nu mai stii de unde incepuse discutia, imi place faptul ca totul e relativ si nimic din ce nu-ti amintesti nu te poate rani,
imi place, desi sufar cand te vad asa...


De ce?

...pentru ca stiu ca din orice zic, orice raspunzi nu e decat un ecou slab a ceea ce am zis mai devreme tot eu,
pentru ca oricum, orice ar fi, imi e usor sa pun sentimente intr-o cutie fara fund unde totul se pierde,
si stiu ca imi e din ce in ce mai frica sa ma atasez, dupa din ce in ce mai multe dezamagiri,
sau poate prefer sa sufar singura decat "sa suferim"?

Egoismul ramane, totusi, singura mea aparare in fata mea, fata de ceilalti, fata de tine...