dragostea e un bonsai.

Nu cred in iubirile in care nu exista dorinta, si patima, si atractie.
Mi se par ori artificiale, ori chinuite si pe duca relatiile in care cei doi nu simt nevoia sa se atinga niciodata sau se ating doar din obligatie pentru ca, din cand in cand ii ajunge din urma fiziologia.
Multa vreme mi-a fost rusine sa cred una ca asta.
Mi se parea ca nu era de demnitatea mea sa consider "amorul" un ingredient insemnat al unei iubiri, cand conteaza, mai mult ca orice, visarea, ritmul comun al mintilor si puterea de a functiona impreuna.
Am vazut, in timp, ca iubirile in care cei doi nu tanjesc unul dupa altul, nu adorm fericiti si imbratisati si nu se trezesc bucurandu-se ca dau, in pat, peste trupul celuilalt atrofiaza incet-incet magia.
Putini oameni fericiti in relatiile lor sunt lesne de identificat. Pentru ca se saruta ori de cate ori au impresia ca nu ii vede nimeni, sau el ii saruta mana de fiecare data cand are ocazia si ii deschide portiera de la masina.
Nu, nu sunt cei care se saruta doar atunci cand ii vede lumea. Aceia sunt prefacutii care joaca rolul "noi avem o viata implinita, nu ca voi"..

Eu imi doresc o iubire mare, in care sa fim acelasi suflet.
Sa simtim ca ne atingem inimile atunci cand ne privim in ochi, si ca ne atingem sufletele cand ne imbratisam.
Sa nu mai stim de unde se termina trupul unuia si incepe al celuilalt, sa ne ghicim gandurile, sa ne fie sete unul de celalalt, sa ne pese de aceleasi lucruri, sa adormim sarutandu-ne si sa ne visam imbratisati atunci cand dormim imbratisati..
Imi doresc o iubire completa, asa cum ne dorim cu totii, dar din pacate unii nu mai au puterea sa caute sau macar sa astepte.
Si atunci se multumesc cu jumatati de masura, cu sferturi de viata, cu resturi de orgasm, cu firmituri de bucurie in doi.

Din fericire eu nu am obosit si am avut norocul sa gasesc ceva care sa ma faca intr-atat de fericita incat sa vreau mai mult de la relatia asta, si mai mult, si mai mult..