Ce mi se intampla?

Merge foarte bine cu asta.


In fiecare seara e la fel. Mi-e frica de intuneric. Mi-e frica de singuratate.
Mi-e frica pana si de mine.
As vrea sa adorm. Pur si simplu. Si sa ma trezesc dimineata fericita si plina de energie.
Si sa am chef de orice.
Dar bineinteles ca nu se poate.
Ma asez in pat, inchid becul, aprind veioza, in fiecare seara are o nuanta de albastru diferita.
Incep sa ma gandesc la mii de lucruri. Imi aduc aminte de greseli, de lucrurile nerezolvate si de toate problemele.
Incerc sa ma gandesc la lucrurile frumoase. Auto-sugestie. Asa se numeste.
Sau legea atractiei. Si pe ea incerc s-o folosesc.
Incepe sa-mi bata inima din ce in ce mai tare, mi se formeaza un gol in stomac si imi pocneste capul.
E ca si cum in gand ai incerca sa spui Tatal Nostru si cu voce tare ai recita Catelus cu parul cret.
Si simt cum innebunesc.

15                                       34        70                                  56                          342

                  46                09                                                                      144

       76                    89                               1             80                                                 51

Am ajuns ca spre seara sa urasc oamenii.
Sa simt ca am nevoie de o camera goala, preferabil de o singura culoare si de niste vopsea.
Cred ca m-as distra de minune. Nu as vrea sa stau degeaba acolo si sa vegetez. Mi-as face mai mult rau.
Si aici e paradoxul. Am nevoie de oameni ca sa uit. Dar n-am nevoie de ei pentru ca ma dezgusta.

                           - Hai, iesi?

                            - N-am chef.

                          - Bineinteles, niciodata n-ai chef de noi.

                           - Asa e. De voi.

Eu detestam singuratatea. Si uram linistea. Si iubeam noptile. Si mi-era frica de dimineti. Pentru ca aduceau cu ele mai multe probleme.
Mi-e frica sa nu innebunesc. E un sentiment terifiant care trece rapid prin sira spinarii lasand in urma ace minuscule care ma inteapa. Si ajung in varful degetelor si ma furnica.
Problema e alta.
Mi-am dat seama ca iubesc noptile doar cand sunt cu el.
Mi-am dat seama ca lumea poate sa fie cum vrea ea doar cand sunt cu el.
Mi-am dat seama ca mi-ar reveni energia si as fi fericita doar daca as sta cu el.
Nu m-ar deranja nuantele acelea de albastru decat daca as sta cu el.
As uita de toate problemele doar daca as sta cu el.

Intrebarea este, bineinteles, alta. Intrebarile de fapt.
Ce fac atunci cand n-o sa mai pot sta cu el?
Se schimba lumea sau ma schimb eu?
O sa rezist?
Si mai presus de toate, o s-o iau razna?

Nu stiu daca am nevoie de un raspuns.
La fel cum spunea si Nostradamus, "oamenii nu ar trebui sa-si stie viitorul, alminteri cu totii se vor sinucide".


P.S. Cred ca am ajuns sa te iubesc in halul ala de tare incat nu stiu ce o sa ma fac fara tine.