4.48 psihoze

Din oglinda in oglinda, din pat in brate, imi aluneca forma ca un animal de prada si mi se intinde la picioare fosnind insinuant la orice miscare care ar vrea sa depaseasca formalul, gestul conventional, sentimentul stereotip.
As vrea sa strig in fata ploilor verticale: Exist, deci exist!
Sa strig si sa ma inchid apoi in casa asteptand ca el sa vina in cea mai mare liniste si sa devina o singuratate dubla prin care nu mai razbat siluete si sunete.
Iubirea mea se strecoara in pat. Sub patura de satin invatam sa tacem impreuna.
Nu imi dau seama, ori avem amintiri comune ori timpul ne chinuie separat dar impreuna.
Din orice moment vreau eu, viata de dinaintea cunoasterii lui poate fi privita ca pe o amintire.
Ca si cum abia m-as fi nascut.
Sau..?
Miracolul se poate repeta. Iar eu stiu sa astept miracole.
Le vad.
Le intuiesc in ziduri si in respiratiile si in trupul lui, ca o..harta care se lasa cucerita.
Tot mai aproape, privirea ajunge tot mai aproape, incat dispar in contemplarea lui.
Linii frante, un punct, marea stergandu-ne urma, zgomotul ritmic, strigatele ascutite pierzandu-se.
Liniste, liniste, ploaie, nimic.
Mi-am format un tic cu trecerea mainii prin par.
Lui ii place asta.
Imi reiau imaginea in oglinda, o fiinta neobisnuita care pretinde ca abia s-a nascut, deschide fereastra pentru ca dupa momentele de epuizare, si liniste si singuratate dubla e nevoie ca orasul sa navaleasca in camera prea plina de noi.
Si astfel se conserva. Lumea noastra. A noastra, ascunsa, linistita, tacuta, si cu un parfum placut.

Ma strang alaturi de el pentru ca orasul e rece, si ploaia e urata, sting veioza si refuz sa vorbesc.
De maine, imi propun, timpul nostru trebuie primit altfel.
Sau multiplicat.
Sau eventual exterminat.

Cate moduri de a-ti hrani existenta, de a-ti onora dragostea..