marți, 16 februarie 2010

Fara titlu.

Nimic.


Nici măcar un zâmbet.

Nici o vorbă frumoasă.

Nimic?

Nu mai inţeleg ce se întâmplă. Astăzi sunt, mâine nu mai sunt.



Mă trezesc dimineaţa şi exist, mai trăiesc puţin din zi şi apoi îmi dau seama că nu mai exist. Am murit?

Voi mai fi vreodată sau nu mai am nicio şansă să mai fiu? Da sau nu? Când, unde, pentru cât timp?

De cate ori voi mai simţi cum mor? Nu e o pedeapsă prea mare pt un singur om să moară de atât de multe ori într-o singură viaţă?

De câte ori voi mai simţi din nou cum îmi fuge pământul de sub picioare? De câte ori sufletul meu va mai implora mila?

Nu e prea dureros să simţi cum fiecare parte a corpului tău rămâne fără viaţa, se usucă, sângele refuză să curgă prin vene şi se opreşte într-un singur loc închegându-se şi rămânând acolo.



Nu voi mai fi niciodată vie cu adevărat? Nu voi mai simţi cum soarele îmi încălzeşte corpul? Nu voi mai simţi cum e să te trezeşti din amorţeală, cum e să fi viu?

Cum e să respiri aerul curat al fiecărei dimineţi?

Cum este să râzi din tot sufletul?

Unde e viaţa?

Şi, de ce a plecat din mine?



Cât voi mai putea trăi fără aer în piept? Cât va mai curge prin venele mele sângele acesta gros, uscat, neoxigenat, dureros…?

Cât?

Nu ştiu!

Ştiu doar că dacă vei pleca vreodată din viaţa mea, iar zâmbetul tău frumos, ochii tăi, privirea ta, gura ta, corpul tău, inima ta, nu vor mai fi pt mine, vei lua cu tine şi aerul pe care îl respir cu greu zi de zi, noapte după noapte.

Din acel ceva, cât am mai rămas, voi ajunge nimic!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu